Dumnezeul plinătății
Cosmologia științifică și spiritualitatea nu sunt opuse. Ideea unei creații – a lui Dumnezeu – nu poate veni din nimic.
Este timpul pentru un gând îndrăzneț care înlătură câteva incongruențe aparent. Ca persoană crescută în creștinism, eu, la fel ca mulți alți oameni sceptici, am avut o relație fracturată cu religiile de-a lungul timpului. Cu toate acestea, de-a lungul vieții am putut să observ o încredere fundamentală în Dumnezeu. Mai mult decât atât, studiul scrierilor religioase mi-a dat o perspectivă că, în ciuda tuturor incompatibilităților legate de timp și cultură ale pasajelor individuale cu convingerile mele personale, autorii nu erau cu adevărat proști. Așa că m-am gândit cum s-ar putea transfera adevărurile unice într-o teorie care include contradicțiile. Această teorie ar facilita apoi și acceptarea diversității în lumea recunoscută pentru noi.
Desigur, cunoștințele actuale despre știință sunt punctul meu de plecare, deoarece descrie ceea ce putem recunoaște cu adevărat. Aceasta deosebește elementar posibilitatea mea de constructele pur gândite ale fondatorilor religiei, care la acea vreme nu aveau cunoștințe științifice utilizabile despre natura lumii. Încercarea de unire a științei și religiei mi se pare în prezent destul de subreprezentată. Evident, nu există un mare interes din ambele părți, care are de-a face, conform experienței, cu slăbiciunile umane precum teama de a pierde puterea, teama de a se face ridicol și pe alții. Ca profan la ambele discipline, pot neglija aceste temeri.
Ideea inițială a acestui articol s-a născut dintr-un videoclip și în special dintr-o grafică din acesta > Sursa: YouTube > Teoria șirurilor și sfârșitul spațiului și timpului cu Robbert Dijkgraaf > Faceți clic pe imagine pentru Videolink.
Graficul arată cunoștințele noastre actuale în căutarea experimentală pentru cel mai mic și cel mai mare. De fapt, videoclipul este despre teoria corzilor, dar din moment ce am doar o înțelegere foarte limitată a fizicii, extrag din gânduri informațiile accesibile mie. Văd un fel de membrană pe ambele părți ale scalei care separă în prezent cunoștințele de inferențe presupuse. La scară mică este ceva numit „informație cuantică” în grafic, iar la scară mare este „multiversul”. Deducerea din presupunerea unui multivers mi se pare clară: „Trăim într-unul dintre multele universuri ale căror legi pot fi complet diferite”. Dacă presupunem că informația cuantică este punctul de plecare al acestor universuri, ne apropiem în mod suspect de ideea fundamentală a lui Dumnezeu.
Fac un mic pas înapoi aici la propriile mele reflecții pentru a arăta de ce acest grafic m-a electrizat atât de mult. Artiștii sunt întotdeauna întrebați cum este creat un tablou, un cântec sau orice altceva. Știu răspunsul din propria mea experiență și este simțit la fel de mulți alți artiști. Cea mai simplă descriere a scânteii inițiale este cuvântul „idee”. Puțin mai înflorit formulat este un bob din care se formează o structură mică, iar restul face această structură apoi de fapt ea însăși – sub conducerea artistului. Întotdeauna spun atunci: „Universul face restul”. Uau, asta sună cam ca Big Bang, nu-i așa? Am văzut multe documentare despre Big Bang și un punct m-a deranjat întotdeauna. Faptul că un univers ia naștere dintr-o singularitate, așa cum o numește cosmologia, coincide încă cu experiențele tocmai descrise, dar din ce ia naștere singularitatea? În mare parte, această considerație este respinsă de afirmația că suntem pur și simplu prea proști pentru a înțelege acest lucru. Deci ideea rămâne că provine din nimic. Că TOTUL ia naștere din NIMIC, stă totuși în cea mai flagrantă contradicție imaginabilă cu experiențele noastre și se termină în cele din urmă și în NIMIC. Atunci putem stinge pământul cu încredere, nu înseamnă nimic.
Acum am concluzionat o dată cu înțelegerea mea profana din teoria că originea universului nostru se află într-o supă de informații cuantice de orice fel. Ca să zic așa cum un buchet de informații care s-a aprins așa cum se aprinde ideea unui cântec și a creat un univers al posibilităților. Acest lucru are mult mai mult sens pentru mine decât singularitatea din nimic. De asemenea, ar fi de presupus că calitățile posibilităților dezvoltate din buchet, ca de exemplu oamenii, au absolut ceva de-a face cu informațiile originale și nu preia în mod absurd „idei” din nimic. Chiar și existența cuvântului „absurd” împreună cu sensul său este o indicație pentru caracterul finit al catalogului nostru de posibilități.
Acum suntem cu un pas mai aproape de ideea lui Dumnezeu, dar nu este nici Dumnezeul din nimic, care este apoi pus într-un costum arbitrar de către noi, ci mai degrabă Dumnezeul plinătății. Ca spirit critic, nimic nu este mai departe de mintea mea decât să preiau eforturile ratate din neglijență ale puterilor religiei de aici. Această lucrare, dragi onorați de religie în hainele voastre de lux, deja trebuie să o faceți singuri. Dar ceea ce aș vrea să fac în acest moment este să chem la un dialog între oamenii care se roagă și agnostici. Buchetul de posibilități deține mai mult decât să ne luăm unii pe alții pentru idioți.
Modelul de gândire descris aici nu exclude posibilitatea unui contact cu informațiile cuantice. Dimpotrivă, pentru că putem experimenta intens că, de exemplu, informațiile de origine (părinții) noștri funcționează vehement în personalitatea noastră. Merită întotdeauna o încercare sub formă de spiritualitate. Mai bine decât să ne omori unul pe altul. Ideea poate însemna o complexitate suplimentară inacceptabilă pentru mulți, dar la o privire mai atentă este o simplificare în ceea ce privește ideea insuportabilă a infinitului material. Cel puțin universul nostru s-ar dovedi a fi finit și, în cele din urmă, acesta este locul nostru de joacă. Eternitatea ar fi atunci câmpul de joc al sufletului nostru și poate face față infinitului mult mai bine decât ego-ul corporal.